Din anumite puncte, satul pare așezat în afara timpului. În stânga, creasta munților se decupează cu o limpezime aproape abstractă. În spate, luna se ridică peste acoperișurile unei așezări atestate încă din secolul al XV-lea, iar în față se văd dealurile în ale căror pliuri se ascund căprioare. Liniștea aceasta ascunde însă o absență. Sub aparența unei ordini durabile stau la un loc case rămase fără locuitori, șuri care și-au pierdut rostul, grădini încă îngrijite, istorii de familie, plecări și întoarceri, precum și o întreagă țesătură de relații locale, fragilă dar încă vie.

Săsăuș, comuna Chirpăr, între dealurile și pădurile Podișului Hârtibaciului.

Aceasta este Transilvania pe care Europa o recunoaște, o admiră și adesea o idealizează. Un ținut al satelor istorice, al bisericilor fortificate, al gospodăriilor rânduite de-a lungul ulițelor și al unei culturi rurale care pare să fi traversat secolele aproape neatinsă. Privită de la distanță, lumea aceasta păstrează aparența unei continuități firești. Numai că dispariția a început deja. Nu este o dispariție spectaculoasă: se destramă lent, prin acumularea unor absențe aproape imperceptibile, iar transformarea se produce în tăcere. Tocmai tăcerea îi ascunde amploarea.

Paradoxal, cu cât lumea aceasta se retrage mai mult din realitate, cu atât devine mai prezentă în discursul celor care vor să o salveze. Să o conserve, să o resusciteze, să îi restituie autenticitatea. În jurul ei se construiesc proiecte, promisiuni și narațiuni ale continuității. Dar ce anume mai poate fi continuat? Forma caselor, imaginea ulițelor, textura fațadelor, memoria unor ritualuri? Sau însăși viața care le-a dat sens?

În acest peisaj a prins contur prima ediție a Săsăuș Heritage Regeneration Camp. Între 29 iulie și 2 august, satul Săsăuș din județul Sibiu a devenit un laborator temporar de cercetare, co-creație și regenerare rurală. Tabăra a fost organizată de UrbanizeHub și gândită în jurul viitorului concept „Săsăuș Transylvania Hub”, care conectează gospodării tradiționale și vechea școală a satului. Timp de cinci zile, nouă participanți selectați din arhitectură, antropologie, educație și patrimoniu au străbătut ulițele, au intrat în gospodării, au cercetat arhive și au discutat cu locuitorii.

Laboratorul nu a fost separat de sat. Nu a avut pereți neutri, obiecte scoase din context sau beneficiari abstracți. Materialul de lucru a fost chiar locul: o școală rămasă fără funcțiunea pentru care fusese construită, gospodării locuite sau goale, șuri, grădini, fotografii de familie, amintiri contradictorii și oameni care cunosc satul din interiorul unei vieți trăite aici.

Satul văzut din interiorul unei șuri.

Un sat atestat la 1448, cu o identitate disputată

Săsăușul aparține de comuna Chirpăr și este așezat între dealurile și pădurile Podișului Hârtibaciului. Satul este atestat documentar în anul 1448, iar originea sa continuă să existe în mai multe versiuni. În memoria locală, unii vorbesc despre o așezare întemeiată de coloniști sași, alții susțin caracterul românesc al satului încă de la începuturile lui. Disputa nu este doar o incertitudine istorică. Ea arată că identitatea unui loc, la fel ca a oamenilor, nu este niciodată o singură poveste stabilă, ci o suprapunere de narațiuni, apartenențe și moduri de a interpreta trecutul.

Reperul patrimonial cel mai vizibil este Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, monument istoric ridicat la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Pictura sa este legată de familia zugravilor Grecu, originară din Săsăuș și cunoscută pentru contribuția la pictura religioasă din sudul Transilvaniei.

Biserica satului, pictată de frații Grecu, și clădirea fostei școli.

Un alt fragment important al satului se află însă în afara lui. La Muzeul ASTRA din Sibiu se păstrează integral o gospodărie-atelier provenită din Săsăuș, dedicată prelucrării cânepii și funăritului. Aici apare una dintre contradicțiile patrimoniului rural: ceea ce este extras din circuitul vieții cotidiene poate fi conservat riguros, explicat și transmis publicului, în timp ce ceea ce rămâne în sat continuă să fie folosit, modificat, moștenit, golit sau abandonat. Obiectul muzeal se stabilizează. Țesutul viu rămâne expus tuturor transformărilor economice și demografice care trec printr-o comunitate.

Casa din Săsăuș aflată în incinta Muzeului ASTRA, Sibiu.

Patrimoniul care nu se reduce la monumente

Valoarea unui loc precum Săsăuș stă în țesutul său rural: ulițe, gospodării, șuri, grădini, porți și case care poartă urmele mai multor generații. Stă în relația dintre casă și șură, dintre poartă și grădină, dintre uliță, biserică, școală și peisaj. Și stă în felul în care aceste spații au fost locuite, reparate sau adaptate de generații diferite.

În ultimele decenii, depopularea și îmbătrânirea comunității au slăbit tocmai această continuitate. O clădire poate să rămână în picioare și, în același timp, să-și piardă sistemul de relații care îi dădea sens. O șură fără activitatea gospodărească pentru care a fost construită, o școală fără copii sau o casă fără o succesiune clară nu sunt doar spații neutilizate. Sunt urmele materiale ale unor transformări sociale mai ample.

Interiorul unui pod de casă din Săsăuș.

La Săsăuș, vechea școală este abandonată, iar numeroase gospodării au trecut prin transformări succesive, uneori necesare pentru supraviețuirea lor, alteori incompatibile cu caracterul arhitectural inițial al satului. Una dintre clădirile analizate în detaliu pe parcursul taberei a fost gospodăria de la numărul 33, ridicată în anul 1886. Alături de ea, vechea școală a fost privită nu ca o clădire goală, ci ca un posibil spațiu pentru educație, întâlniri, cercetare și activități culturale.

Participanții în fața casei nr.33 din Săsăuș.

De aceea regenerarea unui sat nu este doar o problemă de arhitectură și nu poate fi redusă la restaurarea unor fațade. Arhitectura poate repara un acoperiș, poate consolida un zid și poate introduce o funcțiune nouă. Nu poate însă, singură, să refacă încrederea, să construiască o economie locală sau să stabilească cine va deschide, îngriji și folosi spațiul după încheierea lucrărilor.

Caracterul interdisciplinar al grupului a răspuns tocmai acestei condiții. Arhitectura a citit etica vernaculară a locului, volumele și posibilitățile de reutilizare. Antropologia a urmărit memoria și relația dintre oameni și gospodării. Educația a pus întrebări despre acces, învățare și transmitere. Studiul patrimoniului a adăugat perspectiva continuității și a valorilor care nu pot fi reduse la aspectul unei fațade. Fiecare disciplină vede altceva, iar un sat fragil are nevoie de această pluralitate a privirilor.

Design thinking aplicat unui sat

Metoda de lucru a fost design thinking, un proces centrat pe oameni, explicat de obicei printr-o diagramă cu cinci etape: empatie, definirea problemei, generarea ideilor, prototipare și testare. Procesul nu este obligatoriu liniar; echipa poate reveni asupra problemei ori de câte ori informațiile din teren contrazic presupunerile inițiale. Conceptul poate părea o întâlnire improbabilă între jargonul școlilor de gândire moderne și ritmul unei gospodării rurale. Și totuși, puține locuri cer mai multă empatie, observație și capacitate de adaptare decât un sat a cărui realitate refuză să încapă într-o diagramă cu cinci casete.

Aplicat unui sat, design thinking înseamnă că proiectarea nu începe cu un desen sau cu o funcțiune decisă dinainte. Începe cu observația, cu interviul și cu cartarea. La Săsăuș, participanții au analizat clădirile și spațiile comune, au cartografiat comunitatea și au purtat interviuri cu locuitorii. Au identificat oamenii activi, competențele existente în sat, inițiativele locale, spațiile și resursele insuficient valorificate, precum și relațiile care ar putea susține un program viitor.

Într-un asemenea proces, empatia devine o formă de cercetare în profunzime. Presupune înțelegerea motivelor pentru care o casă a rămas goală, a legăturilor pe care moștenitorii le mai păstrează cu ea, a circumstanțelor care au dus la dispariția unei anexe, a activităților care mai pot fi susținute local și a așteptărilor pe care locuitorii le au față de cei veniți din afara comunității.

Pe măsură ce aceste realități devin vizibile, definirea problemei capătă mai multe straturi. Imaginea clădirilor nefolosite deschide o discuție mai amplă despre proprietate, întreținere, economie locală, acces, încredere și capacitate organizațională. Spațiul construit apare ca parte a unui sistem social și economic mai larg, iar viitorul lui depinde de relațiile, resursele și formele de cooperare care îl înconjoară.

Notițe de lucru din atelierul de design thinking.

În aceeași logică, prototipul poate lua forma unei utilizări temporare, a unui atelier, a unui traseu, a unui parteneriat sau a unei prime activități comune. Fiecare dintre aceste intervenții creează un cadru concret în care poate fi verificată capacitatea unor oameni sau organizații de a lucra împreună. Testarea urmărește apoi felul în care o inițiativă funcționează în viața satului: cum sunt distribuite responsabilitățile, cine participă, cine beneficiază și ce forme de valoare rămân în interiorul comunității.

Procesul nu a urmărit să trateze satul ca pe un decor sau ca pe un produs turistic. Întrebarea principală a fost cum pot fi create activități relevante atât pentru cei care locuiesc aici, cât și pentru cei care ar putea veni temporar la Săsăuș pentru ateliere, rezidențe, cercetări sau experiențe culturale.

Fotografiile din anii 1960, puse lângă satul de astăzi

O componentă importantă a taberei a fost studiul antropologic, realizat cu sprijinul lui Carmen Șovăilă, participantă la program și muzeograf la Muzeul de Etnografie Brașov. Experiența sa în documentarea patrimoniului a adus o perspectivă suplimentară: clădirile au fost privite nu doar ca obiecte arhitecturale, ci și ca spații ale memoriei, muncii și vieții de familie.

Pornind de la imagini de arhivă din anii 1960, participanții au căutat în sat gospodăriile fotografiate cu mai bine de șase decenii în urmă și au încercat să reconstituie punctele exacte din care fuseseră făcute imaginile. Așezate una lângă alta, fotografiile fac timpul vizibil. O anexă a dispărut, un acoperiș și-a schimbat învelitoarea, o poartă a fost înlocuită, în curte a apărut un volum nou. În alte locuri, vegetația a acoperit aproape în întregime o fațadă care, în imaginea veche, se oferea privirii fără niciun obstacol. Schimbările par uneori minore, însă, privite împreună, alcătuiesc o istorie discretă a transformării satului.

Comparație între imaginile de arhivă și situația actuală, realizată de Carmen Șovăilă.

Un astfel de exercițiu riscă să transforme trecutul într-un etalon estetic absolut, iar fotografia de arhivă într-o dovadă a unei autenticități presupus intacte. La Săsăuș, comparația a funcționat mai curând ca instrument de cercetare. Exercițiul nu a avut rolul de a împărți intervențiile în „bune” și „rele”, ci de a înțelege nevoile, constrângerile și deciziile care au produs aceste transformări. O intervenție aparent incompatibilă cu imaginea istorică poate răspunde unei nevoi concrete de confort sau întreținere. Dispariția unei anexe poate indica sfârșitul unei activități economice, după cum înlocuirea unui material poate vorbi despre costuri, despre accesul la resurse sau despre absența meșterilor capabili să lucreze în tehnicile tradiționale.

Fotografia surprinde forma vizibilă a transformării, în timp ce sensul ei se află în istoriile celor care au locuit acolo. Interviurile au completat, așadar, informațiile vizibile în arhitectură. O casă nu spune singură cine a locuit în ea, de ce a rămas goală, de ce o anexă a fost demolată sau ce relație mai au urmașii proprietarilor cu satul. Abia atunci imaginea încetează să fie o simplă comparație între „înainte” și „după” și devine documentul unei lumi aflate într-o continuă negociere cu timpul.

Documentarea unei gospodării din sat.

Ce funcționează deja în jur: Șomartin, Veseud, Mocănița, Săsăuș 209

Pentru a înțelege ce tipuri de activare funcționează deja în zonă, programul a inclus mai multe vizite de lucru în satele din apropiere.

La Șomartin 65, participanții au descoperit Șura Culinară, o inițiativă care conectează restaurarea unei case vechi cu gastronomia, producția artizanală de ciocolată și experiențele oferite vizitatorilor. Proiectul arată cum o gospodărie poate primi o funcțiune contemporană fără ca povestea casei și caracterul locului să fie șterse.

La Veseud 11, la o gospodărie construită în anul 1883 și restaurată păstrând elementele arhitecturale tradiționale, grupul a analizat un model de turism rural dezvoltat la scară mică. Aici, patrimoniul construit, peisajul și ospitalitatea funcționează împreună, iar restaurarea nu apare ca scop în sine, ci ca suport pentru o experiență.

O altă etapă a fost călătoria cu Mocănița de pe Valea Hârtibaciului. Vechea cale ferată îngustă, astăzi activă pe segmentul Cornățel–Hosman, este un exemplu de patrimoniu tehnic readus în circuit prin muncă voluntară, perseverență și colaborare. Nu este doar un tren turistic, ci și un element care poate conecta sate, povești, peisaje și inițiative locale.

Programul a inclus și vizite la apicultori locali, precum și o incursiune cu căruța prin peisajul rural. În sat, participanții au ajuns la punctul gastronomic local Săsăuș 209, deschis recent chiar aici. Inițiativa este importantă pentru că arată că activarea nu trebuie să vină exclusiv din exterior. Ea poate începe de la o familie, o gospodărie, produse locale și dorința de a primi oameni la masă.

Prânz la punctul gastronomic Săsăuș 209.

Lentoarea ca metodă de observație

Deplasările lente, cu trenul îngust, cu căruța sau pe drumurile dintre gospodării, au devenit parte din felul în care teritoriul a fost citit. Într-un asemenea ritm, relieful, distanțele, denumirile locurilor și legăturile dintre sate revin în prim-plan. Lucruri care, la viteză, par detalii capătă din nou greutate.

Aici, „lent” înseamnă mai mult decât o promisiune turistică. Funcționează ca metodă de observație. Pe măsură ce viteza scade, peisajul încetează să mai fie fundalul deplasării și începe să se arate drept ceea ce este: o infrastructură culturală alcătuită din drumuri, practici, istorii locale și legături sedimentate în timp.

Un hub rural distribuit, nu un model copiat

Șura Culinară de la Șomartin, Veseud 11, Mocănița și punctul gastronomic de la Săsăuș 209 nu au fost analizate ca rețete care trebuie copiate. Fiecare funcționează într-un anumit context, cu anumite resurse, oameni și investiții. Împreună, însă, arată că regenerarea rurală poate porni de la inițiative mici și poate combina antreprenoriatul, turismul lent, gastronomia, cultura, educația, cercetarea și protejarea patrimoniului.

Din cercetarea Săsăușului și din întâlnirea cu inițiativele deja active în împrejurimi au început să se contureze premisele unui hub rural distribuit: o mică constelație de spații, practici și oameni conectați între ei, capabili să genereze împreună o posibilă formă de continuitate.

Pe această bază, participanții au explorat direcții de activare: refolosirea treptată a clădirilor existente, activități educaționale și culturale în vechea școală, ateliere și rezidențe, programe de documentare a patrimoniului, experiențe gastronomice, trasee care să lege casele de poveștile lor și colaborări între localnici și profesioniști veniți din afara comunității.

Este un inventar promițător, deși, în astfel de proiecte, promisiunea este de obicei partea cea mai ușoară. O funcțiune începe să capete consistența unui proiect abia atunci când există răspunsuri clare la întrebările mai puțin spectaculoase: cine organizează, cui îi este utilă, cum este finanțată și cine o menține după ce energia primei ediții s-a risipit. În această logică, ideea unui hub rural presupune mai mult decât amenajarea unor spații. Presupune un program constant, parteneriate, responsabilități clare și o relație reală cu oamenii satului.

Ce a rămas după cele cinci zile

Tabăra nu a încercat să ofere o formulă definitivă pentru viitorul Săsăușului. În locul unui masterplan prematur au rămas interviuri, hărți ale comunității, imagini de arhivă corelate cu situația actuală, observații despre clădiri, o serie de modele locale analizate direct și primele scenarii de activare. Împreună, acestea formează o reprezentare comună a locului. Poate chiar primul prototip al viitorului.

Satul, cu atât mai mult cel idealizat, nu poate fi redus nici la imaginea unei pagini goale, disponibile pentru orice proiecție, nici la aceea a unui muzeu în aer liber. Funcționează ca un sistem viu, în care prezențele și absențele au o greutate egală și spun, fiecare în felul său, ceva despre transformările comunității. Un proiect responsabil nu umple aceste goluri cât mai repede. Încearcă mai întâi să înțeleagă ce înseamnă.

Pentru un sat transilvănean, activarea nu înseamnă transformarea lui într-un muzeu în aer liber și nici umplerea rapidă a caselor cu funcțiuni turistice. Înseamnă găsirea unui echilibru între continuitate și schimbare, între nevoile locuitorilor și cele ale vizitatorilor, între protejarea patrimoniului și folosirea lui.

Înaintea oricărei intervenții există, așadar, o muncă mai liniștită și mai dificilă: să privești până când presupunerile încep să slăbească, să asculți până când problema își schimbă forma și abia apoi să desenezi. La Săsăuș, procesul de regenerare a început tocmai de aici.

Mentorii și participanții taberei în clădirea fostei școli din Săsăuș.