Ca urmare a articolului nostru „Adoptarea revoluţiei metropolitane”, ne uităm acum cǎtre motivul pentru care și modul în care orașele ar trebui să conducǎ procesul de luare de decizii în acest secol. Este timpul sǎ regândim ierarhia puterii și sǎ definim sistemul care îi poate face pe cetǎţeni capabili sǎ se confunte cu provocǎri economice și sociale.
De ce ar trebui ca orașele sǎ conducǎ acest secol? Pentru cǎ deja o fac. Fie cǎ e vorba de blocaje partizane sau de polarizare ideologicǎ, guvernele nu se aflǎ alǎturi de orașe, iar acest aspect nu mai poate suferi întârzieri. Centrele urbane devin astfel mai dense, vibrante, mai autentice și mai diverse din cauza nepǎsǎrii și absenţei guvernamentale.
Pentru prima datǎ în istorie, orașele adǎpostesc mai mult de jumǎtate din populaţia globului. Cetǎţenii capabili sunt dispuși sǎ abordeze provocǎri economice și sociale precum inegalitatea veniturilor, încǎlzirea globalǎ, mobilitatea socialǎ, etc. Reţelele urbane alcǎtuite din autorități locale, companii, instituţii de cercetare sau universitǎţi colaboreazǎ pentru a îmbunǎtǎţi orașele.
De exemplu, Anglia este într-un proces de descentralizare a puterii cǎtre orașe ca Manchester sau Sheffield printr-un transfer al iniţiativelor și acordurilor. În America, legi bipartizare ca „No Child Left Behind” oferǎ statelor mai multǎ putere asupra sistemului educaţional.
Chiar și Detroit, în așteptarea unui ajutor încǎ nesperat din capitalǎ, se reinventeazǎ printr-o mai bunǎ colaborare a reţelelor și prin inovare.
Cum ar trebui orașele sǎ conducǎ?
În primul rând, ele trebuie să fie înţelese ca reţele colaboratoare, formate din lideri politici, corporaţii, asociaţii civice, sindicate și în general întreaga comunitate.
În plus, orașele trebuie sǎ clǎdeascǎ o viziune care sǎ-și aibǎ rǎdǎcina în caracterul lor distinct și sǎ caute o versiune unicǎ a propriei existenţe. În final, orașele trebuie sǎ gǎseascǎ acel element revoluţionar – un factor de schimbare sau chiar o serie de intervenţii care pot schimba o așezare urbanǎ și o pot transforma într-o competitoare la nivel inter-local.
La baza acestor pași stă principiul subsidiaritǎţii, care afirmǎ cǎ un stat ar trebui sǎ-și delege puterea, autoritatea și îndatoririle celei mai restrânse jurisdicţii care le poate executa eficient (Blank, 2009). Acest principiu este de asemenea mai receptiv faţǎ de „împuternicirea” orașelor decât sistemele federale, datoritǎ capacitǎţilor decizionale și economice ale centrelor urbane.
Bineînţeles, nu toate orașele vor deveni orașe „mondiale” sau vor înlocui guvernele centralizate. În schimb, ele sunt mai degrabǎ privite ca centrale capabile sǎ se confrunte cu diverse probleme într-un mod mai eficient și mai direct în acest nou secol.
Provocǎrile sociale și economice curente cer soluţii rapide și directe. Doar prin niveluri nou-definite de putere pentru orașe și cetǎţeni putem sǎ gǎsim aceste soluţii. Orașele deja conduc, naţiunile trebuie acum sǎ le urmeze.
