Într-o lume urbană tot mai agitată, orașele din România se confruntă cu provocări care cer soluții rapide și sustenabile. În acest context, ideea de reziliență urbană câștigă tot mai mult teren în discursul cercetătorilor și al decidenților politici. Ea reprezintă capacitatea unui oraș de a se adapta, de a gestiona situații-limită și de a se recupera după momente de criză.
Un concept care își propune să sprijine acest proces este „orașul de 15 minute”. Acest model de planificare urbană sugerează ca fiecare locuitor să aibă acces la serviciile esențiale în viața de zi cu zi (magazine, școli, farmacii, spații verzi amenajate) în cel mult un sfert de oră de mers pe jos sau cu bicicleta[1]. Accentul cade astfel pe timp, și nu pe distanță. Printre obiective, se numără reducerea dependenței de automobilul personal, promovarea mobilității active și consolidarea comunităților locale.
Promovat de cercetătorul Carlos Moreno, conceptul își are rădăcinile în modele mai vechi, precum orașul-grădină al lui Ebenezer Howard[2] sau neighborhood unit, propus de Clarence Perry[3]. Poate, așadar, să fie privit ca o reinterpretare modernă a orașului compact. Popularitatea sa a explodat în perioada pandemiei, când izolarea a pus în prim-plan importanța accesibilității serviciilor de bază.
Orașe reziliente. Orașe construite pentru comunitate
Tot mai multe studii confirmă că proximitatea joacă un rol esențial în viața urbană. Cartierelor care oferă acces rapid la servicii și facilități li se asociază comunități mai puternice și mai reziliente, capabile să facă față mai ușor provocărilor economice, sociale sau de mediu[4][5].
Beneficiile nu se opresc aici. Din perspectivă ecologică, proximitatea reduce dependența de transportul motorizat, limitează poluarea și emisiile de gaze cu efect de seră și încurajează mobilitatea activă. În același timp, acest tip de planificare urbană aduce un plus de echitate socială, printr-un acces mai bun la educație, servicii medicale și spații verzi. La nivel economic, proximitatea susține micii producători și întărește economia locală.
Aceste premise au stat și la baza unor cercetări recente dedicate orașelor românești. Studiile Chrono-urbanism as a Driver of more Sustainable Post-socialist Cities. Case Study: Iași City, Romania și Proxies for Proxilience. The Implications of the 15-minute City in 15 Romanian Cities (în curs de publicare) analizează cum poate fi aplicat modelul „orașului de 15 minute” în contextul post-socialist, oferind soluții pentru orașe mai sustenabile și mai apropiate de nevoile comunităților.
Astfel, „orașul de 15 minute” nu mai este doar o viziune teoretică de planificare urbană, ci se conturează ca un instrument concret pentru transformarea sustenabilă a orașelor. Astăzi, principiile promovate de Carlos Moreno sunt deja aplicate în contexte urbane diverse, de la „cartierele de 20 de minute” din Melbourne la „15-minute life circle” din Shanghai sau „superblocurile” din Barcelona. La baza acestui model stă ideea de a crea spații publice cu utilizări mixte, flexibile și mai bine adaptate populației. Locuințele sunt gândite împreună cu zone comerciale și de recreere, iar orașul devine un ecosistem funcțional, construit pe proximitate, sustenabilitate și calitate a vieții. În esență, „orașul de 15 minute” propune o redefinire a spațiului urban, care răspunde mai bine nevoilor comunităților de astăzi și anticipează provocările de mâine.
Figura 1. Orașul de 15 minute. Adaptare după Buro Happold (2023)[1]
Orașul post-socialist, între contraste și tranziții
Studiul nostru explorează modul în care modelul „orașului de 15 minute” influențează sustenabilitatea și reziliența urbană în România, printr-o analiză comparativă a mai multor orașe reprezentative pentru tiparul post-socialist din Europa Centrală și de Est. Cercetarea s-a bazat pe utilizarea unor tehnici moderne de evaluare spațială a fenomenelor și a situațiilor din teren, prin baze de date statistice și geolocalizate.
Orașele post-socialiste sunt un teren de studiu aparte. Ele reflectă tensiunea dintre moștenirea planificării rigide din perioada comunistă și noile tendințe de dezvoltare urbană haotică de după 1990. În trecut, percepția timpului și spațiului erau dictate de stat și colectivitate: activitățile de seară sau de noapte erau rare, iar spațiile publice erau concepute pentru a putea fi supravegheate și controlate politic.
După 1990, odată cu trecerea la economia de piață, orașele au intrat într-o nouă etapă de dezvoltare, marcată de extinderea rapidă și adesea fragmentată și dezechilibrată. Astfel, deși cartierele vechi păstrează încă o parte din infrastructura colectivă, densitatea mare și lipsa spațiilor verzi continuă să afecteze calitatea vieții.
Ce arată datele
Analiza noastră arată că Iașul păstrează o distribuție echitabilă a serviciilor de proximitate. În medie, locuitorii pot să ajungă la un serviciu care face parte din oricare dintre categoriile alimentație, sănătate, educație, cultură sau agrement, în doar 10 minute. Alte orașe mari, precum Constanța, Timișoara sau Bacău, oferă de asemenea o acoperire urbană relativ uniformă.
În schimb, diferențele devin vizibile în orașe industriale în declin sau cu economie mai puțin diversificată. În Galați, Călărași sau Vaslui, locuitorii trebuie să parcurgă până la 30 de minute pe jos pentru a ajunge la un supermarket, o școală sau o farmacie. Tot aceste orașe au obținut și scoruri mai scăzute pentru indicatorii de reziliență urbană. Pe de altă parte, orașe cu o dinamică pozitivă în ultimii ani, precum Oradea, arată o capacitate mai bună de adaptare și transformare.
Orașul post-socialist rămâne deci un spațiu al contrastelor între planificarea centralizată de ieri și fragmentarea urbană de azi. Dar datele sugerează că aplicarea principiilor „orașului de 15 minute” poate reprezenta o soluție pragmatică pentru echilibrarea acestor diferențe.
Figura 2. Timpul mediu de mers pe jos până la cel mai apropiat serviciu de alimentație, sănătate, educație, socio-cultural sau de agrement în interiorul celor 15 orașe analizate
Ce se întâmplă dincolo de limita orașului?
Dinamica urbană nu se oprește la limita administrativă. În zonele periurbane ale orașelor românești, ansamblurile rezidențiale se ridică într-un ritm accelerat, dar infrastructura și serviciile publice nu țin întotdeauna pasul. După 1990, în aceste zone a rezultat un peisaj fragmentat, lipsit de coerență urbanistică. Periferia atrage prin prețurile mai mici ale terenurilor și un mediu aparent mai liniștit, dar sunt insuficient însoțite de o infrastructură adecvată și de servicii publice de bază. Astfel, viața de zi cu zi se transformă într-o dependență de mașina personală, rezultatul fiind un trafic mai intens, poluare și creștere a inegalităților spațiale.
Problemele se amplifică din cauza colaborării deficitare dintre investitorii privați și administrațiile locale sau metropolitane. Lipsa unui cadru legislativ coerent face dificilă aplicarea oricăror forme ale conceptului de „oraș de 15 minute” în aceste zone, iar comunitățile de la periferie rămân slab conectate.
Ca răspuns la aceste probleme, tot mai multe zone metropolitane încearcă să faciliteze cooperarea între localități, să gestioneze mai bine fondurile și să corecteze deficitele de infrastructură. Analiza noastră arată un gradient între nucleele urbane, mai ales cartierele construite în perioada comunistă, care dispun de cea mai mare densitate a serviciilor, și periferie, care rămâne deficitară.
Datele confirmă diferențele dintre zonele metropolitane. Cluj-Napoca se apropie cel mai mult de modelul „orașului de 15 minute”, aproape 67% din populația zonei metropolitane având un acces foarte bun la servicii. Performanțe bune se înregistrează și în Sibiu, Iași și Constanța. La polul opus, în Călărași, Ploiești și Vaslui, doar 30-40% dintre locuitori beneficiază de servicii esențiale la o distanță rezonabilă, ceea ce accentuează decalajele dintre centrele urbane și periferii.
Figura 3. Procentul din populația zonei metropolitane care locuiește într-un potențial cartier de 15 minute
Cercetările viitoare vor continua să exploreze direcții noi, în acord cu dinamica permanentă a spațiilor urbane. Înțelegerea și gestionarea problemelor specifice fiecărui oraș rămân esențiale pentru a transforma centrele urbane și zonele lor metropolitane în comunități reziliente și durabile.
Material realizat de asist. univ. drd. Cristian-Manuel Foșalău, cercetător în cadrul proiectului City-FOCUS: „City: Future Organisation of Changes in Urbanisation and Sustainability”, CF 23/27.07.2023, contract de finanțare nr. MCID-DGGCPNRR 760277/26.03.2024, proiect finanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență, PNRR-III-C9-2023-I8_runda 2 și implementat de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Centrul de Studii Europene. Promovat cu sprijinul proiectului COACH USV, cod 9/31.01.2023, „Crearea și dezvoltarea Centrului de orientare, asociere și consiliere în cariera de cercetător pentru Regiunea Nord-Est”, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava.
__________________________
[1] Moreno, C. (2019). The 15-Minutes City: For a New Chrono-Urbanism!
[2] Howard, E. (1902). Garden Cities of To-Morrow. Swan Sonnenschein & Co. Londra.
[3] Perry, C. A. (1929). City Planning for a Neighbourhood Life. Social Forces, 8(1).
[4] Garretsen, H. & Marlet, G. (2017). Amenities and the Attraction of Dutch Cities. Regional Studies, 51(5), 724-736.
[5] Du, R., Liu. K, Zhao, D. & Fang, Q. (2024). Urban Amenity and Urban Economic Resilience: Evidence from China. Frontiers in Public Health, 12.
