Inovațiile tehnologice ne ajută constant să facem pași înspre un viitor mai verde. Captarea dioxidului de carbon din atmosferă se creionează drept soluție pentru un aer mai curat, însă prezintă și limitări. Oamenii de știință propun o cale de mijloc între reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și captarea CO2.
Captarea directă a aerului (Direct air capture sau DAC) este un nou tip de tehnologie care folosește reacții chimice ca să extragă CO2 din aer. În momentul în care aerul trece prin aceste chimicale, se produce o selecție și o captarea a dioxidului de carbon, celelalte componente trecând liber mai departe. Cu alte cuvinte, vorbim de o filtrare. Acești produși chimici sunt atât de răspândiți încât îi găsim în săpun sau în aparatele de filtrare ale apei. Dioxidul captat poate fi folosit apoi în industrie, cum ar fi crearea cimentului sau maselor plastice. Mai există și o întrebuințare în producția de combustibil sintetic, însă acesta duce la o re-eliminare a CO2 în atmosferă și cu toate că este un substitut mai bun față de combustibilul fosil nu rezolvăm problema poluării. Cea mai bună variantă este să nu folosim dioxidul în producție, ci să îl ținem blocat subteran în zone dedicate reținerii acestuia.
Țările care au înțeles criza în care ne aflăm și care și-au asumat reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră au investit puternic în stații de captare a CO2. Punctele forte ale acestor stații față de alte metode de eliminare a dioxidului de carbon sunt arealul mic de teren necesar pentru instalare și flexibilitatea în mutarea acestora dintr-o zonă în alta, în funcție de nevoi.
Companiile lider pe piață sunt Climeworks, Carbon Engineering și Global Thermostat, care au 18 stații de captare de dimensiuni diferite. Acestea pot să rețină între 1 tonă CO2/an și 4000 tone CO2/an, cea mai mare stație ajunge și la 8000 tone CO2/an. Jumătate din acea cantitate este ținută subteran permanent, ceea ce ar reprezenta emisiile a 870 de mașini per an, cealaltă jumătate fiind folosită în producție. Cea mai mare stație DAC cu capacitate de 1 milion de tone este în construcție în Sud-Vestul Statelor Unite ale Americii și va fi operaționale în 2024.
Costul acestor aparate nu este mic. Energia electrică necesară separării CO2 de ceilalți compuși înseamnă un cost între 250€ și 600€ per tonă. Costul pentru reîmpădurirea unui areal care să purifice o cantitate similară este de 50€ per tonă CO2 captat. Experții se așteaptă ca prin politici care să accelereze tehnologia și concomitent cu dezvoltarea sectorului de piață să ajungem la un preț de 150-200€ per tonă în următorii 5-10 ani.
Oamenii de știință sunt de părere că avem nevoie de două direcții principale: reducerea rapidă a emisiilor și captarea CO2. Atât sectorul public cât și sectorul privat trebuie să se asigure că țările și companiile nu se concentrează strict pe captarea dioxidului. Capacitatea de a capta acest compus chimic este invers proporțională cu nevoia reală. Din acest motiv sustenabilitatea trebuie să fie o țintă în egală măsură pentru guvern, companii și cetățeni.
Stațiile de captare sunt o soluție rapidă pentru orașele care se confruntă cu poluare ieșită din control, însă tratează doar efectele acțiunii omului. Cauzele acestor emisii trebuie identificate și este nevoie de strategii pentru mitigarea lor. Având în vedere că Uniunea Europeană a setat 2050 ca termen limită pentru ca orașele să devină verzi, este nevoie de acțiuni coordonate din partea administrațiilor publice, mediului de business și comunității pentru a îndeplini acest ideal.
Informațiile din acest articol au fost extrase din Greenbiz
Sursă foto: Journey to Zero Carbon, Medium, Climeworks
