Trăim vremuri interesante… După aproape 3 ani de pandemie, în care întreaga populație a globului a suferit și acționat la unison, intrăm într-o altfel de criză globală. Pandemia și criza din Ucraina au adus la suprafață două extreme ale lumii în care trăim.
Pe de o parte, este clar că problemele mari ale omenirii trebuie adresate la comun. Dacă virusul ne-a lăsat ceva bun, în afară de aer mai curat la nivel global, este că a forțat întreaga omenire să acționeze la unison. Este pentru prima dată în istoria planetei noastre când se întâmplă asta. Pe de altă parte, criza din Ucraina ne arată că viitorul întregii omeniri – suntem foarte aproape de un potențial conflict nuclear – poate fi decis de o singură persoană.
Nu știm cum sau dacă vom ieși din această criză. În speranța că această situație va avea, totuși, un deznodământ pozitiv, este important să realizăm că nu mai putem să continuăm cu o stare de fapt în care destinul a miliarde de oameni poate fi hotărât de o singură persoană – chiar dacă acea persoană este cea mai luminată de pe planetă. Nu mai putem să avem un sistem global care să permită concentrarea de putere și decizie în mâna unor autocrați, chiar dacă acești autocrați sunt la mii de kilometri distanță. Și nici nu putem cădea în capcana de a spune că situația cetățenilor dintr-un stat autocrat nu ne interesează sau că nu ne afectează viața. Ajunge ca un smintit să preia puterea și să considere că este în interesul național să arunce întreaga omenire în aer.
Dacă omenirea va avea un viitor după această criză, este clar că două lucruri se vor întâmpla – și se vor întâmpla, căci altă alternativă nu există. Pe de o parte, va apărea un mecanism de colaborare la nivel internațional pentru a atenua viitoare crize geopolitice – de orice natură ar fi ele. Acest mecanism, se va transforma, în timp, într-un mecanism de tipul Comisiei Europene, la nivel mondial. Pe de altă parte, se vor introduce mult mai multe mecanisme de tipul checks-and-ballances și se va descentraliza foarte mult puterea de la nivel național la nivel local.
Performanța unei țări este strâns legată de performanța principalelor zone metropolitane din țara respectivă. Ca atare, există un dublu imbold pentru a încuraja o descentralizare mai mare pe viitor. România trebuie să fie în avangarda acestei descentralizări. Chiar dacă nu avem mulți primari cu care să ne putem mândri, administrațiile locale au performant mult mai bine decât administrațiile centrale și au avantajul că sunt mai aproape de cetățeni și de nevoile lor.
Comisia Europeană a prefigurat deja o scădere a importanței naționalului, prin organizarea principalului mecanism de dezvoltare al său la nivel regional. De aici, se poate merge mai departe prin încurajarea unui proces de metropolizare, cu rețele de localități organizate în jurul câte unui centru urban dinamic, sau în jurul unei aglomerări urbane.
Bineînțeles ca acest proces de descentralizare vine cu o serie de probleme proprii, cu riscul fragmentării sistemelor socio-economice și un push către căutarea autonomiei… ceea ce în sine, ne aduce la problema de la început, cu potențiale enclave de genul Coreea de Nord, de unde nu știi ce Dumnezeu o să iasă. De aceea, trebuie căutată o soluție de tipul Uniunii Europene la nivel global, cu o pierdere a suveranității naționale în favoarea unui mecanism global de guvernanță și cu o întărire a localului (cu un focus pe metropolizarea și organizarea unor zone socio-economice în jurul centrelor urbane mari).
Știm că această propunere sună a științifico-fantastic, dar este, dacă vă gândiți bine, singura alternativă pentru a evita un alt moment ca cel prin care trecem acum. Localul trebuie să devină noul global.
Sursă foto: 247 News Agency, NDTV, The Daily Star
